Locuiesc goi, pe o insulă, printre livezi. Poporul MISTERIOS care trăieşte într-o ALTĂ LUME

Se spune că nu stau în case, ci trăiesc sub umbra pomilor, hrănindu-se cu fructe. Şi pentru că se roagă neîncetat lui Dumnezeu sunt feriţi de păcate.

În credinţa populară, în lunea după Duminica Tomei se sărbătoreşte Paştele Blajinilor. În folclor, Blajinii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Rohmani. Se  zice că trăiesc cu femeile lor numai 30 de zile pe an, în vederea procreaţiei, că sunt incapabili de a face rău şi s-ar afla dincolo de lumea văzută, “pe unde se varsă Apa Sâmbetei, în delta ei, pe Ostroavele Albe”.

Jumătatea de sus om

Legendele vorbesc despre “poporul misterios, care trăieşte într-o altă lume” şi despre fericiţii oameni blonzi, socotiţi, genealogic, urmaşii lui Set - al treilea fiu al lui Adam şi al Evei.

Conform tradiţiei populare, preocupările Blajinilor sunt postul şi rugăciunile pentru cei vii. Deşi sunt virtuoşi, nu ştiu cum să calculeze data Sfintelor Paşti, oamenii fiind cei care le vestesc Blajinilor că a venit Paştele prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de ouă roşii.

În Bucovina se spune că "Blajinii sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsuna văile de cântecele lor melodioase". Unde se păstrează tradiţia, oamenii merg în această zi la cimitire, dând de pomană ouă roşii, pască şi cozonac şi punând flori pe morminte.

Mutaţi pe lumea cealaltă

Există şi credinţa că Blajinii provin din copii nebotezaţi, morţi imediat după naştere. Alteori sunt priviţi ca fiind “cei care susţin stâlpii pământului, iar fără ei lumea s-ar scufunda în haos”. În alte legende, Blajinii sunt identificaţi cu urmaşii celor care n-au mai reuşit să traverseze marea, atunci când Moise a eliberat poporul evreu din robia egipteană, despărţind apele. “Aceştia au rămas pe o insula foarte aproape de Rai, pe unde trece Apa Sâmbetei” (există şi varianta  “locuiesc goi, pe o insulă, printre livezi”).

Credinţa populară mai spune că Dumnezeu a creat mai întâi uriaşii. Pentru că se războiau între ei, Dumnezeu i-a lăsat să piară şi i-a creat pe Blajini. Aceştia fiind prea mici, au fost mutaţi pe lumea cealaltă şi apoi l-a făcut pe om.

Potrivit cercetătorilor, numele de Rohmani vine din limba tracă, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate prezentă în antichitatea dobrogeană, oltenească şi transilvană. Despre Blajini se mai spune că stăpânesc forţele văzduhului, dar că din cauza răutăţii şi invidiei oamenilor legăturile directe au fost rupte.

Unelte magice

Singurii care fac legătura dintre oameni şi Blajini ar fi solomonarii- iniţiaţi care  pot controla vremea, poruncind furtunilor. Potrivit tradiţiei populare, solomonarii ar trăi în zone pustii, în special în preajma munţilor.Au cartea lor de vrăji, prin care stăpânesc forţele nevăzute din vazduh.

În vremuri grele pentru popor, ei coboară din înaltul munţilor şi străbat satele, cerşind de mâncare, pentru a verifica bunătatea oamenilor în vremuri de restrişte. Dacă nu primesc de pomană se folosesc de vrăji pentru a chema grindina şi furtuna, lăsându-i pe oameni săraci lipiţi.      

Pomenirea morţilor

Sărbătoarea numită la ruşi “Пасха блаженных” a dat în româneşte numele de „Paştele blajinilor” care s-ar putea traduce cu „Paştile celor fericiţi”. Tipicul bisericesc interzice pomenirea morţilor în toată Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomei, prima de după Paşti. De aceea, a fost obligatoriu ca această zi de pomenire a morţilor să fie mutată cel mai devreme posibil, această zi fiind luni, în săptămâna care urmează după Săptămâna Luminată, fiind totodată şi a 9-a zi de la Paşti.

Ruşii, puternic influenţaţi de spiritualitatea monahală, au mutat această zi abia marţi, pentru că mulţi postesc în ziua de luni (pe lângă miercuri şi vineri). Conform teologie.net, “Paştele blajinilor” e ţinut mai ales de Biserica Rusă (inclusiv Basarabia), în regiuni din Moldova din dreapta Prutului sau din Maramureş, sărbătoarea fiind un obicei local.

Ziua  Păcălelilor. Tradiţii şi superstiţii de 1 Aprilie!

Te-ai întrebat însă cum şi unde s-a dat startul păcălelilor? Cum au început oamenii să păcălească unii pe alţii şi să se lase păcăliţi într-o zi anume? Care este de fapt istoria lui 1 aprilie? Când a fost această zi asociată cu glumele şi voia bună? Şi ce obiceiuri şi superstiţii sunt puse în cârcă acestei zile memorabile?

Ziua de 1 aprilie stârneşte zâmbete şi râsete, aduce voie bună şi chicoteli în toată regula, testează răbdarea şi ingeniozitatea unei persoane, aduce scurte momente de stânjeneală. Poate că nu a fost declarată în mod oficial zi de sărbătoare, însă este cu siguranţă  o zi memorabilă, celebrată în mai multe ţări ale lumii ca Zi a Păcălelii. Te-ai întrebat însă cum şi unde s-a dat startul păcălelilor? Cum au început oamenii să păcălească şi să se lase păcăliţi? Care este de fapt istoria lui 1 aprilie?

1 Aprilie, zi a păcălelilor: Istorie şi origine

Nu se cunosc cu exactitate originile zilei de 1 aprilie, însă presupunerile şi teoriile au luat forme variate. Mai întâi de toate, Ziua Păcălelilor este asociată cu sosirea târzie a primăverii la începutul lui aprilie. Însăşi natura joacă feste oamenilor, “păcălind”  cu schimbări bruşte şi capricioase ale vremii. Cu toate acestea, obiceiul de a păcăli datează din perioada romanilor, fiind inclus în cadrul serbărilor Hilaria pe care romanii le organizau pe 25 martie. Râzând şi glumind, romanii celebrau echinocţiul de primăvară şi instalarea primăveriii, dar şi revenirea la viaţă a lui Attis, zeu al vegetaţiei şi al naturii.

Poate că într-un mod neoficial, însă următoarea teorie a fost acceptată în unanimitate: tradiţia zilei de 1 Aprilie ca zi în care oamenii se ţin de farse şi păcăleli a început în Franţa secolului XVI. Conform vechiului calendar iulian, Anul Nou era sărbătorit pe durata a 8 zile, începând cu 25 martie ţi culminând cu ziua de 1 aprilie. Anul Nou nu putea fi sărbătorit altfel decât prin muzică, dans, petreceri şi multă voie bună. În timpul domniei regelui Charles IX are loc însă reforma calendarului, iar vechiul calendar este înlocuit de calendarul Gregorian. Pentru prima oara, în 1582, Anul Nou nu mai este sărbătorit la 1 aprilie, ci la 1 ianuarie. Până la 1752, Marea Britanie a refuzat să accepte noul calendar. Aici, ca în Scoţia, păcălelile de 1 Aprilie au început să capete teren devenind tradiţie odata cu adoptarea noului calendar.

Conform unei alte teorii speculative, Ziua Păcălelilor ar avea de fapt legătură cu festivalul hindus Holi, festival ce are loc la finele lui martie şi reaminteşte anual de victoria asupra răului. În zilele de sărbatoare ale festivalului, s-a păstrat obiceiul de a aprinde un foc mare, purificator. În cea de a doua zi a festivalului, oamenii obişnuiesc să arunce cu apă şi pudră colorată unii în alţii. Evreii atribuie o origine biblică acestei zile: Noe a eliberat perechile de porumbei în prima zi a lunii ce corespundea lui aprilie.

De prin lume adunate: Superstiţii, tradiţii şi obiceiuri de 1 Aprilie

Conform tradiţiei, păcălelile trebuie făcute până în ora 12, cele săvârşite după ora 12 atrăgând ghinionul asupra făptaşului. De asemenea, “victima” păcălelilor trebuie să manifeste toleranţă faţă de cel care îl păcăleşte şi să primească farsa cu amuzament sau afişând un zâmbet pe buze. De asemenea, nu are voie să se supere dacă nu vrea să fie păcălit tot anul. Se crede că cel care nu răspunde pozitiv păcălelior atrage ghinionul şi neşansa de partea sa pe tot parcursul anului.

Căsătoriile efectuate în ziua de 1 aprilie nu sunt considerate nici ele a fi de bun augur, prevestind o viaţă conjugală în care mirele se va afla sub papucul miresei. În Iran, oamenii îşi fac unii altora farse nu de 1 aprilie, ci în ziua de 3 aprilie. 3 aprilie este a 13-a zi a calendarului Persan şi se numeşte “Sizdah bedar”. Conform tradiţiei iraniene, oamenii trebuie să iasă din casă în ziua de 3 aprilie protejându-se astfel de ghinionul numărului 13.

Nu toate superstiţiile legate de ziua de 1 aprilie sunt însă de factură negativă. Dacă persoanele de sex masculin sunt “păcălite” de o persoană de sex feminin agreabilă, ar face bine să îl considere ca pe un semn favorabil din partea destinului. Se crede că soarta le-a rezervat celor doi fie o căsătorie, fie o relaţie frumoasă. Mai mult, copiii născuţi de 1 aprilie sunt consideraţi ca fiind norocoşi în general. Norocul nu este însă de partea lor şi în ceea ce priveşte jocurile de noroc, domeniu pe care ar trebui să-l evite. Ziua de 1 Aprilie este orice, însă numai o zi a supărării nu. În spatele acestor farse, glume şi păcăleli există un principiu de bază: farsele nu trebuie să lezeze pe nimeni. Ele trebuie “gustate” cu voie bună şi zâmbete de ambele părţi: atât a farsorului cât şi a celui păcălit.

Da, poţi să fii considerat ca fiind cel “păcălit” chiar dacă ai fost cel care a făcut farsa. Se întâmplă acest lucru în Marea Britanie, Australia sau Noua Zeelandă. Când? Când farsa pe care ai facut-o a avut loc după miezul nopţii… De asemenea, în Marea Britanie, cel care cade pradă unei farse de 1 aprilie este numit “cuc”.

În Belgia, conform tradiţiei, copiii îsi închid părinţii sau profesorii pe dinafară, permiţându-le să intre în cameră doar dacă promit să aducă dulciuri în seara respectivă sau în ziua următoare.

Pe meleagurile franceze, de 1 Aprilie există tradiţia lui “poisson d’avril” (peştele lui aprilie), acest obicei fiind popular mai ales printre copii. Aceştia încearcă să lipească pe spatele “victimelor”, fără a fi observat de persoanele în cauză, o foaie de hârtie pe care este desenat un peşte.

Spitalul de boli dermato-venerice din Bucureşti, un focar de infecţii în mijlocul oraşului

Din spitalul de boli dermato-venerice din Bucureşti au rămas doar bolile. Fiecare fiolă de sânge înseamnă un microb. Spitalul s-a desfiinţat, iar hoţii de fier vechi l-au dezmembrat bucată cu bucată.

Autorităţile s-au făcut că uită de ceea ce era în laboratoare, iar hoţii de fier sunt mesagerii perfecţi ai bolilor venerice de tot felul.

După ce unitatea medicală a fost închisă, nimeni n-a verificat dacă deşeurile sanitare au fost ridicate. Acum, le găseşti peste tot. De la seringi şi eprubete nefolosite, până la fiole pline cu sânge recoltat pentru analize sau sticle cu medicamente.

În podul fostei policlinicii a spitalului Scarlat Longhin sunt doar acte medicale şi fiole pline cu diverse substanţe. Nici nu ai spune că cineva a trecut pe aici pentru a curăţa. De exemplu, pe una dintre fiole scrie cât se poate de clar: BIOHAZARD.

Saltelele vechi, folosite de bolnavi, au rămas la locul lor. Cu tot cu microbii adunaţi în ani de zile. Nemişcate au rămas şi materialele folosite la analize.

Pentru incredibila situaţie nicio instituţie a statului nu se simte responsabilă.

În vreme ce autorităţile ignoră situaţia, în plin centrul Bucureştilor o bombă biologică stă să explodeze. În plus, clădirea de patrimoniu stă să cadă după ce hoţii au scos luni în şir fierul vechi dintre betoane.

După ce terenul şi clădirea spitalului au fost retrocedate în 2007, căutătorii de fier vechi au făcut ravagii.

Poliţia Locală a prins şi a amendat în ultimul an zeci de oameni care furau fierul vechi din structura fostului spital. Şapte doar în ultimele două săptămâni. E singura măsură luata de o autoritate.

Zboară cu umbrela, precum Marry Poppins !

Atletul Erik Roner a făcut o demonstraţie că poate zbura cu umbrela asemeni personajului Marry Poppins.

Erik Roner a fost mereu fascinat de filmul Marry Poppins din 1964 în care Julie Andrews interpreta personajul principal care zbura cu ajutorul unei umbrele. Atletul şi-a dorit mereu ca visul său să poată deveni realitate.

"Înarmat" cu o cameră GoPro, Erik a folosit în locul umbrelei clasice una de grădină. cu un material mai rezistent. A sărit dintr-un balon cu aer, în gol, deasupra Californei. El a avut şi paraşuta suplimentară în spate.

În afara echipajului care îl însoţea, chiar şi Erik a avut ceva emoţii, dar dorinţa de a face acest lucru a fost cu mult mai mare determinându-l să ocolească toate gândurile negative.

Ca şi în film, Marry Poppins modern a zburat aşa cum şi-a dorit, o planare lentă fără probleme.... pentru scurt timp, căci presiunea aerului i-a dovedit până la urmă umbrela. Aterizarea a făcut-o cu ajutorul paraşutei de urgenţă.

Cameramanul războaielor vrea ca tot globul să cunoască Transilvania

Aproape că nu a fost conflict armat important la care el să nu fi asistat din postura de cameraman TV pentru Sky News, în ultimii 20 de ani. Nici nu-şi mai aduce aminte exact toate zonele lumii în care a fost prezent. Îşi povesteşte mai toate experienţele din război cu mult umor. Nici n-a ţinut vreodată socoteala “incursiunilor” sale în zonele de conflict. Le-a pierdut numărul demult. După o viaţă petrecută cu casca pe cap, cu vesta anti-glonţ bine strânsă pe piept şi cu camera-n mână, uneori chiar în mijlocul schimburilor de focuri, Colin Hamilton a ales opusul: liniştea traiului dintr-un sătuc hunedorean. 

Din punct de vedere profesional, povestea lui Colin Hamilton, un irlandez de 46 de ani, născut în Belfast, începe în 1991. Abia se împlinise un an de când se angajase la Sky News, canalul britanic lansat în 1989, şi a fost trimis în Bosnia.

Avea doar 24 de ani şi recunoaşte că, atunci, dar şi de mai multe ori după aceea, vorba englezească “ignorance is bliss” (ignoranţa e o binecuvântare) s-a aplicat şi-n cazul lui.

Îşi trece povestea prin Cecenia, Albania, Kosovo, Sierra Leone, Afganistan, Irak, Liban sau Libia, alte locuri în care a stat cu lunile, timp în care pericolele l-au pândit la tot pasul. 

Când a plecat în Irak, în 2003, o cunoştea deja pe Carmen, tânăra din Hunedoara care, în urmă cu cinci ani şi-un pic, i-a devenit soţie. La scurt timp după căsătorie a apărut şi Roy, un năzdrăvan care acum are patru ani şi jumătate. Un motiv în plus pentru Colin să se gândească la retragere. 

În noiembrie 2011 s-a mutat permanent în Bârcea Mică, (un sat situat între Deva şi Hunedoara). În 2002, când a venit aici pentru prima dată, nu i s-a părut nimic în neregulă. A fost în alte ţări care arătau de 10 ori mai rău. Cu un an în urmă a constatat cu surprindere că, în doar trei luni, poate să-şi ridice o casă frumoasă ajutat fiind de doar trei băieţi de nădejde din sat. S-a apucat apoi să-şi amenajeze un pub în Deva. Aici a fost un pic mai greu, din cauza birocraţiei. Nu se plânge însă deloc. Ba din contră, el spune că în România, dacă nimereşti o zi cu vreme închisă, ţi se poate părea că e urât. Trebuie însă să priveşti dincolo de blocurile astea urâte. Să vezi cât de deschişi şi primitori sunt oamenii. Să nu mai vorbim de minunăţiile verzi care sunt în afara oraşelor. El a decis să vină aici pentru că a considerat că poate să-i asigure fiului său o viaţă mai bună. Ştie că mai toţi românii spun că e invers.

Tocmai pentru că a nimerit într-unul dintre cele mai frumoase judeţe ale ţării, Colin are de gând să-l bată la pas anul acesta şi să încerce să şi câştige un ban făcând asta. Sebastian, un prieten de-al lui Colin, i-a propus un proiect interesant: Discover Transylvania. O să facă documentare şi filme de prezentare, împreună cu alţi doi amici. Vrea să promovez eTransilvania şi România. România frumoasă este mult mai mare şi mai importantă decât aşa-zisa Românie urâtă. Abia aşteaptă să pună din nou mâna pe cameră. Colin spune ca Romania trebuie privita dincolo de blocurile urate.

Dragobetele - sărbătoarea iubirii !

Dragobetele este o sărbătoare românească celebrată pe 24 februarie, sau – în unele locuri – la 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie.

Legenda Dragobetelui

Legenda spune că Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. Acesta mai era numit Cap de Primăvara sau Cap de Vară şi era identificat cu vestitul Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.

Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile. Un fel de Zburător metamorfozat apoi de Maica Domnului într-o floare.

La daci, era zeul ce oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În mitologia greacă, păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, “pasăre” în greceşte însemnând “mesaj al cerului”, iar în timp această tradiţie s-a răspândit şi la oameni.

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului 20, el era sărbătorit la 24 şi 28 februarie sau la 1 şi 25 martie.

De Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru că iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se “logodesc” în acestă zi.

Dragobetele este şi un zeu al bunei dispoziţii de ziua lui făcându-se petreceri (fără indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii.

După modelul zburătoarelor, fetele şi băieţii se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an.

Dacă vremea era favorabilă, ei se adunau în cete şi ieseau la pădure hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii: ghiocelul şi brânduşa. Din zapada netopită fetele îşi făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători din timpul anului.

Tradiţii de Dragobete

Tradiţia spune că, în această zi, când biserica creştină sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curăţându-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor.

Există o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare:

- Fiecare avea grijă ca această zi să nu îi prindă fară pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete;

- În această zi, oamenii mai în vârstă trebuie să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului;

- Nu se sacrifică animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor;

- Bărbatii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul;

- Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul;

- Credinţa populară spune că dacă în această zi nu se va fi întâlnit o fată cu vreun baiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun reprezentant al sexului opus;

- În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor;

- În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară;

- În unele zone, femeile obişnuiau să atingă un bărbăt din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul;

- De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge.

- În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece (vrăji) de dragoste;

Prin urmare, conform tradiţiei, de Dragobete, trebuie să fim veseli, să râdem, să ne întâlnim cu persoana iubită, să ieşim să culegem flori, să întâmpinăm primăvara cum se cuvine, fiindcă Dragobetele este cel care deschide sezonul primăverii şi al iubirii.

Toată lumea bună petrece aici: Lipscani, cea mai veche stradă din Bucureşti!

Atestată documentar din anul 1589, a trecut de Revoluţia de la 1848 şi a supravieţuit celor doua războaie mondiale. La început, numele i-a fost “Uliţa mare” şi era centrul comercial al oraşului întemeiat de bătrânul cioban Bucur. A fost aşa de importantă încat, dacă aveai de gând să îţi cumperi două spaţii aici, te costa 155 de taleri. 

Talerul era un ban de argint ce avea gravat pe o parte un leu, simbolul Olandei. Negustorii din Ţările Române au adoptat moneda şi au denumit-o taler-leu. De aici provine numele banilor noştri de astăzi.

Mai apoi, Şerban Vodă, membru al marii familii a Cantacuzinilor, domnitorul Ţării Româneşti în secolul XVII, a ridicat un han; apoi, pe acest loc, a fost construită Banca Naţională cu a sa sală de consilii  pictată de marele Nicolae Grigorescu. A fost numită Uliţa Lipscanilor în 1750 pentru că aici au apărut negustorii din Leipzig (Lipsca), care au încântat bucureştenii cu cele mai alese mărfuri din Germania de azi. În timpul revoluţiei de la 1848,  ministrul de finanţe, Gheorghe Magheru, a citit proclamaţia de la 11 iunie chiar în fata librăriei Danielopol de pe Lipscani. A avut parte de o descriere interesantă din partea căpitanului Ştefan Dietrich “cea mai frumoasă şi cea mai veselă stradă din Bucureşti”. Atunci, capitala era ocupată de trupe austriece. Mihai Eminescu o bătea în lung şi lat prin 1876, fiind redactor la „Timpul”. Redacţia funcţiona în Palatul “Dacia”, care există şi astăzi,  vis-a-vis de magazinul Victoria.

Masonii i-au dat putere

Importanţa străzii a crescut atunci când, în 1880, a fost înfiinţată Marea Lojă Naţională a României, Prima Federaţie de Loji Masonice de la noi. La începutul secolului XIX a găzduit cele mai importante bănci şi intituţii româneşti: “Cercul Medical”, “Institutul Economic Românesc”, “Pathe Palace”, “Banca de comerţ şi industrie”. Tot atunci au funcţionat cinematograful Roxy, Librăria Naţională, Mătăsăria Pariziana şi Cafeneaua Elite. În 1952, a avut loc deschiderea Teatrului Consiliului General al Muncii la care au participat prim ministrul vremii, Petru Groza, şi Sorin Toma, redactor-şef al ziarului Scânteia.

Azi, Lipscaniul e centrum mundi pentru iesit în oraş. Chiar dacă, în curând, restaurantele de aici vor fi obligate să tragă oblonul la ora patru. Dimineaţa...

"Mama+Fiica", un proiect fotografic inedit şi plin de emoţie

"Mother + Daughter", proiectul tinerei artiste Carra Sykes, nu are în spate o poveste care să ne ţină cu sufletul la gură. Fotografiile sale valorează, însă, mai mult decât orice altă poveste, oricât de clişeic ar suna asta.

Carra Sykes, locuieşte în Greensboro, Carolina de Nord, are 24 de ani şi este designer grafic. Era în căutarea unui job, atunci când i-a venit ideea proiectului "Mother + Daughter". 

Se decisese să nu se lase cuprinsă de frustrarea care vine odată cu procesul de căutare a unui nou loc de muncă şi să-şi folosească cumva energia creativă.

Ideea propriu-zisa i-a venit când unchiul său a glumit pe seama obiceiului mamei ei, Marti, de 59 de ani, de a împrumuta hainele fiicei. 

Amuzată de observaţia pertinentă, Carra a făcut o fotografie cu ea şi mama ei, purtând aceleaşi haine şi abordând aceeaşi poziţie. 

Cum rezultatul a fost mai mult decât plăcut, ea s-a hotărât  să mai tragă câteva instantanee, în ipostaze diferite. 

Aşa s-a creat "Mother + Daughter", un proiect fotografic care surprinde relaţia dintre o mamă şi fiica ei şi despre o altă metodă prin care se  poate depăşi diferenţa dintre generaţii.

  

S-a stins încercând să trăiască din nou. Trupul unei tinere bolnave de cancer, conservat prin criogenie

În luna august, tânăra Kim Souzzi (23 de ani) a postat un mesaj pe Reddit care a impresionat întreaga lume. Fata, diagnosticată cu o tumoare fatală la creier şi căreia medicii i-au mai dat între şase şi zece luni de trăit, a cerut ajutorul internauţilor pentru ca trupul ei să fie conservat prin criogenie. 

Souzzi a murit săptămâna trecută. Pe data de 17 ianuarie, trupul ei a fost îngheţat cu succes. 

“Trăieşte din nou sau mori încercând”. Criogenia, ultima speranţă pentru o tânără de 23 de ani  

„Din păcate, cel mai interesant lucru pe care l-am făcut a fost să mă îmbolnăvesc de cancer la o vârstă atât de tănără” spunea Souzzi în august.

În prezent, trupul criogenizat al lui Souzzi se află la sediul Fundaţiei Alcor pentru Prelungirea Vieţii. 
Ea va rămâne acolo până când „reanimarea” sa va fi posibilă din punct de vedere ştiinţific. 

Lemnul românesc, un lux. Barbaria cu care s-au tăiat pădurile nu ţine cont de lege

by krystynna17

Imediat ce vine frigul, tăietorii de lemne sunt mai activi ca oricând. Lemnul românesc se vinde la preţuri incredibile. Pentru unii e o super-afacere, care nu ţine cont de lege şi care se apără cu bâta-n mână.

În goana după profit, se taie la întâmplare. Buştenii verzi şi groşi ajung în fabricile de cherestea. Ceilalţi, în sobe. Aşa se face că România a pierdut într-un secol mai bine de jumătate din păduri.

Un brad, ajuns în 20 de ani la maturitate, e doborât în doar câteva minute. Pe proprietarii de păduri nu-i interesează, însă, asta. Ei fac altfel de calcule.

Afacerea cu lemn e una bănoasă şi la limita legii, aşa că discreţia e regula de bază. Iar când această regulă e încălcată… se trece la intimidare.

Sunt două Românii, una în care lemnul e sursă de profit pentru proprietarii de păduri, şi o alta în care lemnul e un lux, pentru oamenii de rând.

În fiecare oră, în România sunt defrişate 3 hectare de pădure. Asta înseamnă că, în fiecare an, peste 10.000 de hectare sunt rase de utilaje.

NEMURITORUL DE LA CLUJ. Românul ce a trăit 148 de ani. Record naţional de longevitate dovedit prin acte

A trăit un secol şi jumătate, dublu faţă de cât trăieşte un român ce ajunge la o vârstă înaintată. Unele surse spun că avea 37 de ani la Revoluţia de la 1848 şi a trăit încă cinci ani după abdicarea Regelui Mihai. S-a născut în 1804 şi a murit în 1952, la vârsta de 148 de ani (facsimil actul de deces - n. red.).

Înalt şi “voinic cât doi bivoli”, la 120 de ani căra pe distanţa de trei kilometri grinzi de 12 metri lungime. Mânca cât trei români la un loc. O perioadă a băut zdravăn şi a fumat pipă, după cum povestesc consătenii săi ce erau copii la 1940 (acum sunt octogenari).

Maftei Pop a poposit în cătunul Osoi, situat la 50 de kilometri de Cluj, pe când avea 40 de ani. Toţi cei de acolo îl ştiu de când s-au născut, pentru că Maştei, cum îi ziceau localnicii, a condus pe ultimul drum zeci de generaţii de săteni. Devenise o adevărată emblemă a locului. Aproape toată viaţa a lucrat cu ziua pe la ţărani. Oamenii acelui cătun cu 22 de case cândva, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, îl omeneau cu ce aveau. Doarmea afară, atât vara, cât şi iarna. Doar când era foarte frig era poftit din poiata sau grajd să se culce în casa omului la care se afla ocazional: lângă sobă, pe o blană de oaie. Cu o buturugă de lemn drept pernă, aşa cum prefera. După o perioadă, cerea găzduire la altă gospodărie. Umbla cu pieptul gol, chiar şi pe vreme de viscol, purtându-se într-o cămaşă ţărănească din pânză, trei sferturi, ca un flăcău, şi cioareci, neînvelindu-se niciodată, nici când crăpau afară pietrele de la fântână. Însă n-a fost bolnav vreodată.

Cu puţini ani înainte de a se stinge, de “moarte bună”, a fost vizitat de oameni de ştiinţă, care l-au şi speriat totodată. Bărbatul poposise în părţile Clujului (la Osoi) după ce, povestea el, omorâse accidental în satul natal (Valea Loznii, Sălaj) dintr-o lovitură, un copil ce îi crease probleme pe când păzea animalele la păscut. Una din vizitele echipelor de “domnişori” de la oraş care au trecut să-l pozeze şi examineze la Osoi (C.I. Parhon precizează faptul că acest caz a fost în atenţia Anei Aslan!) s-a lăsat cu sărbătorirea sa, cu cântece şi cuvinte de felicitare, dar şi un scurt interviu la sediul Primăriei locale de atunci, Ciubăncuţa (acum e altă împărţire administrativ-teritorială).

Un martor la acest eveniment festiv a fost Ioan Suciu, din Pustuţa, care avea pe atunci 11 ani. Bărbatul şi-a amintit pentru Jurnalul Naţional că bătrânul longeviv avea şi atunci privirea de vultur şi era iute în mişcări. Reprezenta un miracol faptul că la aproape un secol şi jumătate de viaţă mergea cu vioiciune, fără toiag, atât doar că îl lăsase puţin auzul. Şi nu era nici cărunt! Avea părul pe jumătate alb, pe jumătate pana corbului. Sunt amănunte ce provin de la sătenii din Osoi pe care i-am vizitat. Altele, mult mai puţine, sunt culese dintr-un valoros tratat ştiinţific al academicianului C.I. Parhon şi care îl menţionează (facsimil). Nu a fost uşor, însă am obţinut în exclusivitate documentele ce dovedesc faptul că a trăit 148 de ani, cel mai important în acest sens fiind certificatul de deces, pe care îl publicăm în premieră. 

Maftei Pop, zis şi Mutu, a văzut lumina zilei cu 17 ani înainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, când în Franţa încă se afla la putere Napoleon Bonaparte, şi a stins ochii în 1952, în plin comunism, apucându-i pe Petru Groza şi Ana Pauker. N-a fost bolnav niciodată trecând peste toate molimile şi epidemiile catastrofale ale lumii, de la “Ciuma lui Caragea”, pe care a prins-o pe când avea doar câţiva ani, până la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, ce au făcut ravagii până aproape de zilele noastre. Maftei Pop a fost contemporan cu Ipsilanti, Bălcescu, Cuza, cu toţi regii României, dar şi cu primii conducători ai Republicii Populare Române. 

A trecut şi peste majoritatea războaielor importante ale ultimelor două secole ale mileniului, de la cel ruso-turc (1806-1812), la războiul de independenţă (1877), cel balcanic (1913), primul război mondial (1914-1918) şi al doilea război mondial (1939-1945), până la cel din Coreea (1950-1952). Chiar povestea cu emoţie sătenilor din Osoi prin ce fapte de arme vitejeşti a trecut. Braţul providenţei i-a servit drept scut, îndepărtând schijele obuzelor şi coasa ascuţită a bolilor necruţătoare ale timpului. Viaţa sa a început pe vremea când nu exista nici telegraf şi s-a sfârşit-o când Uniunea Sovietică făcuse deja primele pregătiri pentru cucerirea spaţiului cosmic. Din punct de vedere al istoriei muzicale a ultimelor secole, a simţit că face primii paşi pe pământ atunci când Beethoven compunea Simfonia a 9-a, a trăit odată cu muzicianul Ciprian Porumbescu, trecând în lumea drepţilor cu trei ani înaintea marelui compozitor George Enescu. Astfel de comparaţii oferă dimensiunea cu adevărat impresionantă a vieţii acestui om. 

Când a murit, moş Maftei a fost condus pe ultimul drum de tot satul. “Noi, copiii, ne-am strâns gură-cască, noi ştiam de badea Maftei că are mult peste sută. Vârsta precisă i-o ştiu doar cei care l-au înmormântat, cei care au umblat pe la Primărie, Pavăl lui Turcu şi alţii au umblat şi au scos documente. Au fost de-au cătat acolo, în Valea Loznei, unde s-a născut şi au scos ceva acte ca să-l poată înmormânta. El n-avea la dânsul documente. I-au făcut groapa şi i-au scris Pop Maftei pe cruce. A fost îngropat creştineşte în grădină lui Horvath Ioan, casa fiind acum a lui Nicolae Ciupe”, povesteşte şi Ilie Mureşan. Iar femeile din Osoi se roagă şi astăzi pentru omul care s-a dovedit a fi cel mai longeviv român.