Dragobetele - sărbătoarea iubirii !

Dragobetele este o sărbătoare românească celebrată pe 24 februarie, sau – în unele locuri – la 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie.

Legenda Dragobetelui

Legenda spune că Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. Acesta mai era numit Cap de Primăvara sau Cap de Vară şi era identificat cu vestitul Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.

Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile. Un fel de Zburător metamorfozat apoi de Maica Domnului într-o floare.

La daci, era zeul ce oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În mitologia greacă, păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, “pasăre” în greceşte însemnând “mesaj al cerului”, iar în timp această tradiţie s-a răspândit şi la oameni.

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului 20, el era sărbătorit la 24 şi 28 februarie sau la 1 şi 25 martie.

De Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru că iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se “logodesc” în acestă zi.

Dragobetele este şi un zeu al bunei dispoziţii de ziua lui făcându-se petreceri (fără indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii.

După modelul zburătoarelor, fetele şi băieţii se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an.

Dacă vremea era favorabilă, ei se adunau în cete şi ieseau la pădure hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii: ghiocelul şi brânduşa. Din zapada netopită fetele îşi făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători din timpul anului.

Tradiţii de Dragobete

Tradiţia spune că, în această zi, când biserica creştină sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curăţându-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor.

Există o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare:

- Fiecare avea grijă ca această zi să nu îi prindă fară pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete;

- În această zi, oamenii mai în vârstă trebuie să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului;

- Nu se sacrifică animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor;

- Bărbatii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul;

- Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul;

- Credinţa populară spune că dacă în această zi nu se va fi întâlnit o fată cu vreun baiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun reprezentant al sexului opus;

- În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor;

- În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară;

- În unele zone, femeile obişnuiau să atingă un bărbăt din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul;

- De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge.

- În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece (vrăji) de dragoste;

Prin urmare, conform tradiţiei, de Dragobete, trebuie să fim veseli, să râdem, să ne întâlnim cu persoana iubită, să ieşim să culegem flori, să întâmpinăm primăvara cum se cuvine, fiindcă Dragobetele este cel care deschide sezonul primăverii şi al iubirii.