NEMURITORUL DE LA CLUJ. Românul ce a trăit 148 de ani. Record naţional de longevitate dovedit prin acte

A trăit un secol şi jumătate, dublu faţă de cât trăieşte un român ce ajunge la o vârstă înaintată. Unele surse spun că avea 37 de ani la Revoluţia de la 1848 şi a trăit încă cinci ani după abdicarea Regelui Mihai. S-a născut în 1804 şi a murit în 1952, la vârsta de 148 de ani (facsimil actul de deces - n. red.).

Înalt şi “voinic cât doi bivoli”, la 120 de ani căra pe distanţa de trei kilometri grinzi de 12 metri lungime. Mânca cât trei români la un loc. O perioadă a băut zdravăn şi a fumat pipă, după cum povestesc consătenii săi ce erau copii la 1940 (acum sunt octogenari).

Maftei Pop a poposit în cătunul Osoi, situat la 50 de kilometri de Cluj, pe când avea 40 de ani. Toţi cei de acolo îl ştiu de când s-au născut, pentru că Maştei, cum îi ziceau localnicii, a condus pe ultimul drum zeci de generaţii de săteni. Devenise o adevărată emblemă a locului. Aproape toată viaţa a lucrat cu ziua pe la ţărani. Oamenii acelui cătun cu 22 de case cândva, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, îl omeneau cu ce aveau. Doarmea afară, atât vara, cât şi iarna. Doar când era foarte frig era poftit din poiata sau grajd să se culce în casa omului la care se afla ocazional: lângă sobă, pe o blană de oaie. Cu o buturugă de lemn drept pernă, aşa cum prefera. După o perioadă, cerea găzduire la altă gospodărie. Umbla cu pieptul gol, chiar şi pe vreme de viscol, purtându-se într-o cămaşă ţărănească din pânză, trei sferturi, ca un flăcău, şi cioareci, neînvelindu-se niciodată, nici când crăpau afară pietrele de la fântână. Însă n-a fost bolnav vreodată.

Cu puţini ani înainte de a se stinge, de “moarte bună”, a fost vizitat de oameni de ştiinţă, care l-au şi speriat totodată. Bărbatul poposise în părţile Clujului (la Osoi) după ce, povestea el, omorâse accidental în satul natal (Valea Loznii, Sălaj) dintr-o lovitură, un copil ce îi crease probleme pe când păzea animalele la păscut. Una din vizitele echipelor de “domnişori” de la oraş care au trecut să-l pozeze şi examineze la Osoi (C.I. Parhon precizează faptul că acest caz a fost în atenţia Anei Aslan!) s-a lăsat cu sărbătorirea sa, cu cântece şi cuvinte de felicitare, dar şi un scurt interviu la sediul Primăriei locale de atunci, Ciubăncuţa (acum e altă împărţire administrativ-teritorială).

Un martor la acest eveniment festiv a fost Ioan Suciu, din Pustuţa, care avea pe atunci 11 ani. Bărbatul şi-a amintit pentru Jurnalul Naţional că bătrânul longeviv avea şi atunci privirea de vultur şi era iute în mişcări. Reprezenta un miracol faptul că la aproape un secol şi jumătate de viaţă mergea cu vioiciune, fără toiag, atât doar că îl lăsase puţin auzul. Şi nu era nici cărunt! Avea părul pe jumătate alb, pe jumătate pana corbului. Sunt amănunte ce provin de la sătenii din Osoi pe care i-am vizitat. Altele, mult mai puţine, sunt culese dintr-un valoros tratat ştiinţific al academicianului C.I. Parhon şi care îl menţionează (facsimil). Nu a fost uşor, însă am obţinut în exclusivitate documentele ce dovedesc faptul că a trăit 148 de ani, cel mai important în acest sens fiind certificatul de deces, pe care îl publicăm în premieră. 

Maftei Pop, zis şi Mutu, a văzut lumina zilei cu 17 ani înainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, când în Franţa încă se afla la putere Napoleon Bonaparte, şi a stins ochii în 1952, în plin comunism, apucându-i pe Petru Groza şi Ana Pauker. N-a fost bolnav niciodată trecând peste toate molimile şi epidemiile catastrofale ale lumii, de la “Ciuma lui Caragea”, pe care a prins-o pe când avea doar câţiva ani, până la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, ce au făcut ravagii până aproape de zilele noastre. Maftei Pop a fost contemporan cu Ipsilanti, Bălcescu, Cuza, cu toţi regii României, dar şi cu primii conducători ai Republicii Populare Române. 

A trecut şi peste majoritatea războaielor importante ale ultimelor două secole ale mileniului, de la cel ruso-turc (1806-1812), la războiul de independenţă (1877), cel balcanic (1913), primul război mondial (1914-1918) şi al doilea război mondial (1939-1945), până la cel din Coreea (1950-1952). Chiar povestea cu emoţie sătenilor din Osoi prin ce fapte de arme vitejeşti a trecut. Braţul providenţei i-a servit drept scut, îndepărtând schijele obuzelor şi coasa ascuţită a bolilor necruţătoare ale timpului. Viaţa sa a început pe vremea când nu exista nici telegraf şi s-a sfârşit-o când Uniunea Sovietică făcuse deja primele pregătiri pentru cucerirea spaţiului cosmic. Din punct de vedere al istoriei muzicale a ultimelor secole, a simţit că face primii paşi pe pământ atunci când Beethoven compunea Simfonia a 9-a, a trăit odată cu muzicianul Ciprian Porumbescu, trecând în lumea drepţilor cu trei ani înaintea marelui compozitor George Enescu. Astfel de comparaţii oferă dimensiunea cu adevărat impresionantă a vieţii acestui om. 

Când a murit, moş Maftei a fost condus pe ultimul drum de tot satul. “Noi, copiii, ne-am strâns gură-cască, noi ştiam de badea Maftei că are mult peste sută. Vârsta precisă i-o ştiu doar cei care l-au înmormântat, cei care au umblat pe la Primărie, Pavăl lui Turcu şi alţii au umblat şi au scos documente. Au fost de-au cătat acolo, în Valea Loznei, unde s-a născut şi au scos ceva acte ca să-l poată înmormânta. El n-avea la dânsul documente. I-au făcut groapa şi i-au scris Pop Maftei pe cruce. A fost îngropat creştineşte în grădină lui Horvath Ioan, casa fiind acum a lui Nicolae Ciupe”, povesteşte şi Ilie Mureşan. Iar femeile din Osoi se roagă şi astăzi pentru omul care s-a dovedit a fi cel mai longeviv român.