Cameramanul războaielor vrea ca tot globul să cunoască Transilvania

Aproape că nu a fost conflict armat important la care el să nu fi asistat din postura de cameraman TV pentru Sky News, în ultimii 20 de ani. Nici nu-şi mai aduce aminte exact toate zonele lumii în care a fost prezent. Îşi povesteşte mai toate experienţele din război cu mult umor. Nici n-a ţinut vreodată socoteala “incursiunilor” sale în zonele de conflict. Le-a pierdut numărul demult. După o viaţă petrecută cu casca pe cap, cu vesta anti-glonţ bine strânsă pe piept şi cu camera-n mână, uneori chiar în mijlocul schimburilor de focuri, Colin Hamilton a ales opusul: liniştea traiului dintr-un sătuc hunedorean. 

Din punct de vedere profesional, povestea lui Colin Hamilton, un irlandez de 46 de ani, născut în Belfast, începe în 1991. Abia se împlinise un an de când se angajase la Sky News, canalul britanic lansat în 1989, şi a fost trimis în Bosnia.

Avea doar 24 de ani şi recunoaşte că, atunci, dar şi de mai multe ori după aceea, vorba englezească “ignorance is bliss” (ignoranţa e o binecuvântare) s-a aplicat şi-n cazul lui.

Îşi trece povestea prin Cecenia, Albania, Kosovo, Sierra Leone, Afganistan, Irak, Liban sau Libia, alte locuri în care a stat cu lunile, timp în care pericolele l-au pândit la tot pasul. 

Când a plecat în Irak, în 2003, o cunoştea deja pe Carmen, tânăra din Hunedoara care, în urmă cu cinci ani şi-un pic, i-a devenit soţie. La scurt timp după căsătorie a apărut şi Roy, un năzdrăvan care acum are patru ani şi jumătate. Un motiv în plus pentru Colin să se gândească la retragere. 

În noiembrie 2011 s-a mutat permanent în Bârcea Mică, (un sat situat între Deva şi Hunedoara). În 2002, când a venit aici pentru prima dată, nu i s-a părut nimic în neregulă. A fost în alte ţări care arătau de 10 ori mai rău. Cu un an în urmă a constatat cu surprindere că, în doar trei luni, poate să-şi ridice o casă frumoasă ajutat fiind de doar trei băieţi de nădejde din sat. S-a apucat apoi să-şi amenajeze un pub în Deva. Aici a fost un pic mai greu, din cauza birocraţiei. Nu se plânge însă deloc. Ba din contră, el spune că în România, dacă nimereşti o zi cu vreme închisă, ţi se poate părea că e urât. Trebuie însă să priveşti dincolo de blocurile astea urâte. Să vezi cât de deschişi şi primitori sunt oamenii. Să nu mai vorbim de minunăţiile verzi care sunt în afara oraşelor. El a decis să vină aici pentru că a considerat că poate să-i asigure fiului său o viaţă mai bună. Ştie că mai toţi românii spun că e invers.

Tocmai pentru că a nimerit într-unul dintre cele mai frumoase judeţe ale ţării, Colin are de gând să-l bată la pas anul acesta şi să încerce să şi câştige un ban făcând asta. Sebastian, un prieten de-al lui Colin, i-a propus un proiect interesant: Discover Transylvania. O să facă documentare şi filme de prezentare, împreună cu alţi doi amici. Vrea să promovez eTransilvania şi România. România frumoasă este mult mai mare şi mai importantă decât aşa-zisa Românie urâtă. Abia aşteaptă să pună din nou mâna pe cameră. Colin spune ca Romania trebuie privita dincolo de blocurile urate.

Dragobetele - sărbătoarea iubirii !

Dragobetele este o sărbătoare românească celebrată pe 24 februarie, sau – în unele locuri – la 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie.

Legenda Dragobetelui

Legenda spune că Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. Acesta mai era numit Cap de Primăvara sau Cap de Vară şi era identificat cu vestitul Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.

Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile. Un fel de Zburător metamorfozat apoi de Maica Domnului într-o floare.

La daci, era zeul ce oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În mitologia greacă, păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, “pasăre” în greceşte însemnând “mesaj al cerului”, iar în timp această tradiţie s-a răspândit şi la oameni.

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului 20, el era sărbătorit la 24 şi 28 februarie sau la 1 şi 25 martie.

De Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru că iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se “logodesc” în acestă zi.

Dragobetele este şi un zeu al bunei dispoziţii de ziua lui făcându-se petreceri (fără indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii.

După modelul zburătoarelor, fetele şi băieţii se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an.

Dacă vremea era favorabilă, ei se adunau în cete şi ieseau la pădure hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii: ghiocelul şi brânduşa. Din zapada netopită fetele îşi făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători din timpul anului.

Tradiţii de Dragobete

Tradiţia spune că, în această zi, când biserica creştină sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curăţându-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor.

Există o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare:

- Fiecare avea grijă ca această zi să nu îi prindă fară pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete;

- În această zi, oamenii mai în vârstă trebuie să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului;

- Nu se sacrifică animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor;

- Bărbatii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul;

- Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul;

- Credinţa populară spune că dacă în această zi nu se va fi întâlnit o fată cu vreun baiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun reprezentant al sexului opus;

- În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor;

- În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară;

- În unele zone, femeile obişnuiau să atingă un bărbăt din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul;

- De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge.

- În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece (vrăji) de dragoste;

Prin urmare, conform tradiţiei, de Dragobete, trebuie să fim veseli, să râdem, să ne întâlnim cu persoana iubită, să ieşim să culegem flori, să întâmpinăm primăvara cum se cuvine, fiindcă Dragobetele este cel care deschide sezonul primăverii şi al iubirii.

Toată lumea bună petrece aici: Lipscani, cea mai veche stradă din Bucureşti!

Atestată documentar din anul 1589, a trecut de Revoluţia de la 1848 şi a supravieţuit celor doua războaie mondiale. La început, numele i-a fost “Uliţa mare” şi era centrul comercial al oraşului întemeiat de bătrânul cioban Bucur. A fost aşa de importantă încat, dacă aveai de gând să îţi cumperi două spaţii aici, te costa 155 de taleri. 

Talerul era un ban de argint ce avea gravat pe o parte un leu, simbolul Olandei. Negustorii din Ţările Române au adoptat moneda şi au denumit-o taler-leu. De aici provine numele banilor noştri de astăzi.

Mai apoi, Şerban Vodă, membru al marii familii a Cantacuzinilor, domnitorul Ţării Româneşti în secolul XVII, a ridicat un han; apoi, pe acest loc, a fost construită Banca Naţională cu a sa sală de consilii  pictată de marele Nicolae Grigorescu. A fost numită Uliţa Lipscanilor în 1750 pentru că aici au apărut negustorii din Leipzig (Lipsca), care au încântat bucureştenii cu cele mai alese mărfuri din Germania de azi. În timpul revoluţiei de la 1848,  ministrul de finanţe, Gheorghe Magheru, a citit proclamaţia de la 11 iunie chiar în fata librăriei Danielopol de pe Lipscani. A avut parte de o descriere interesantă din partea căpitanului Ştefan Dietrich “cea mai frumoasă şi cea mai veselă stradă din Bucureşti”. Atunci, capitala era ocupată de trupe austriece. Mihai Eminescu o bătea în lung şi lat prin 1876, fiind redactor la „Timpul”. Redacţia funcţiona în Palatul “Dacia”, care există şi astăzi,  vis-a-vis de magazinul Victoria.

Masonii i-au dat putere

Importanţa străzii a crescut atunci când, în 1880, a fost înfiinţată Marea Lojă Naţională a României, Prima Federaţie de Loji Masonice de la noi. La începutul secolului XIX a găzduit cele mai importante bănci şi intituţii româneşti: “Cercul Medical”, “Institutul Economic Românesc”, “Pathe Palace”, “Banca de comerţ şi industrie”. Tot atunci au funcţionat cinematograful Roxy, Librăria Naţională, Mătăsăria Pariziana şi Cafeneaua Elite. În 1952, a avut loc deschiderea Teatrului Consiliului General al Muncii la care au participat prim ministrul vremii, Petru Groza, şi Sorin Toma, redactor-şef al ziarului Scânteia.

Azi, Lipscaniul e centrum mundi pentru iesit în oraş. Chiar dacă, în curând, restaurantele de aici vor fi obligate să tragă oblonul la ora patru. Dimineaţa...

"Mama+Fiica", un proiect fotografic inedit şi plin de emoţie

"Mother + Daughter", proiectul tinerei artiste Carra Sykes, nu are în spate o poveste care să ne ţină cu sufletul la gură. Fotografiile sale valorează, însă, mai mult decât orice altă poveste, oricât de clişeic ar suna asta.

Carra Sykes, locuieşte în Greensboro, Carolina de Nord, are 24 de ani şi este designer grafic. Era în căutarea unui job, atunci când i-a venit ideea proiectului "Mother + Daughter". 

Se decisese să nu se lase cuprinsă de frustrarea care vine odată cu procesul de căutare a unui nou loc de muncă şi să-şi folosească cumva energia creativă.

Ideea propriu-zisa i-a venit când unchiul său a glumit pe seama obiceiului mamei ei, Marti, de 59 de ani, de a împrumuta hainele fiicei. 

Amuzată de observaţia pertinentă, Carra a făcut o fotografie cu ea şi mama ei, purtând aceleaşi haine şi abordând aceeaşi poziţie. 

Cum rezultatul a fost mai mult decât plăcut, ea s-a hotărât  să mai tragă câteva instantanee, în ipostaze diferite. 

Aşa s-a creat "Mother + Daughter", un proiect fotografic care surprinde relaţia dintre o mamă şi fiica ei şi despre o altă metodă prin care se  poate depăşi diferenţa dintre generaţii.

  

S-a stins încercând să trăiască din nou. Trupul unei tinere bolnave de cancer, conservat prin criogenie

În luna august, tânăra Kim Souzzi (23 de ani) a postat un mesaj pe Reddit care a impresionat întreaga lume. Fata, diagnosticată cu o tumoare fatală la creier şi căreia medicii i-au mai dat între şase şi zece luni de trăit, a cerut ajutorul internauţilor pentru ca trupul ei să fie conservat prin criogenie. 

Souzzi a murit săptămâna trecută. Pe data de 17 ianuarie, trupul ei a fost îngheţat cu succes. 

“Trăieşte din nou sau mori încercând”. Criogenia, ultima speranţă pentru o tânără de 23 de ani  

„Din păcate, cel mai interesant lucru pe care l-am făcut a fost să mă îmbolnăvesc de cancer la o vârstă atât de tănără” spunea Souzzi în august.

În prezent, trupul criogenizat al lui Souzzi se află la sediul Fundaţiei Alcor pentru Prelungirea Vieţii. 
Ea va rămâne acolo până când „reanimarea” sa va fi posibilă din punct de vedere ştiinţific. 

Lemnul românesc, un lux. Barbaria cu care s-au tăiat pădurile nu ţine cont de lege

by krystynna17

Imediat ce vine frigul, tăietorii de lemne sunt mai activi ca oricând. Lemnul românesc se vinde la preţuri incredibile. Pentru unii e o super-afacere, care nu ţine cont de lege şi care se apără cu bâta-n mână.

În goana după profit, se taie la întâmplare. Buştenii verzi şi groşi ajung în fabricile de cherestea. Ceilalţi, în sobe. Aşa se face că România a pierdut într-un secol mai bine de jumătate din păduri.

Un brad, ajuns în 20 de ani la maturitate, e doborât în doar câteva minute. Pe proprietarii de păduri nu-i interesează, însă, asta. Ei fac altfel de calcule.

Afacerea cu lemn e una bănoasă şi la limita legii, aşa că discreţia e regula de bază. Iar când această regulă e încălcată… se trece la intimidare.

Sunt două Românii, una în care lemnul e sursă de profit pentru proprietarii de păduri, şi o alta în care lemnul e un lux, pentru oamenii de rând.

În fiecare oră, în România sunt defrişate 3 hectare de pădure. Asta înseamnă că, în fiecare an, peste 10.000 de hectare sunt rase de utilaje.

NEMURITORUL DE LA CLUJ. Românul ce a trăit 148 de ani. Record naţional de longevitate dovedit prin acte

A trăit un secol şi jumătate, dublu faţă de cât trăieşte un român ce ajunge la o vârstă înaintată. Unele surse spun că avea 37 de ani la Revoluţia de la 1848 şi a trăit încă cinci ani după abdicarea Regelui Mihai. S-a născut în 1804 şi a murit în 1952, la vârsta de 148 de ani (facsimil actul de deces - n. red.).

Înalt şi “voinic cât doi bivoli”, la 120 de ani căra pe distanţa de trei kilometri grinzi de 12 metri lungime. Mânca cât trei români la un loc. O perioadă a băut zdravăn şi a fumat pipă, după cum povestesc consătenii săi ce erau copii la 1940 (acum sunt octogenari).

Maftei Pop a poposit în cătunul Osoi, situat la 50 de kilometri de Cluj, pe când avea 40 de ani. Toţi cei de acolo îl ştiu de când s-au născut, pentru că Maştei, cum îi ziceau localnicii, a condus pe ultimul drum zeci de generaţii de săteni. Devenise o adevărată emblemă a locului. Aproape toată viaţa a lucrat cu ziua pe la ţărani. Oamenii acelui cătun cu 22 de case cândva, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, îl omeneau cu ce aveau. Doarmea afară, atât vara, cât şi iarna. Doar când era foarte frig era poftit din poiata sau grajd să se culce în casa omului la care se afla ocazional: lângă sobă, pe o blană de oaie. Cu o buturugă de lemn drept pernă, aşa cum prefera. După o perioadă, cerea găzduire la altă gospodărie. Umbla cu pieptul gol, chiar şi pe vreme de viscol, purtându-se într-o cămaşă ţărănească din pânză, trei sferturi, ca un flăcău, şi cioareci, neînvelindu-se niciodată, nici când crăpau afară pietrele de la fântână. Însă n-a fost bolnav vreodată.

Cu puţini ani înainte de a se stinge, de “moarte bună”, a fost vizitat de oameni de ştiinţă, care l-au şi speriat totodată. Bărbatul poposise în părţile Clujului (la Osoi) după ce, povestea el, omorâse accidental în satul natal (Valea Loznii, Sălaj) dintr-o lovitură, un copil ce îi crease probleme pe când păzea animalele la păscut. Una din vizitele echipelor de “domnişori” de la oraş care au trecut să-l pozeze şi examineze la Osoi (C.I. Parhon precizează faptul că acest caz a fost în atenţia Anei Aslan!) s-a lăsat cu sărbătorirea sa, cu cântece şi cuvinte de felicitare, dar şi un scurt interviu la sediul Primăriei locale de atunci, Ciubăncuţa (acum e altă împărţire administrativ-teritorială).

Un martor la acest eveniment festiv a fost Ioan Suciu, din Pustuţa, care avea pe atunci 11 ani. Bărbatul şi-a amintit pentru Jurnalul Naţional că bătrânul longeviv avea şi atunci privirea de vultur şi era iute în mişcări. Reprezenta un miracol faptul că la aproape un secol şi jumătate de viaţă mergea cu vioiciune, fără toiag, atât doar că îl lăsase puţin auzul. Şi nu era nici cărunt! Avea părul pe jumătate alb, pe jumătate pana corbului. Sunt amănunte ce provin de la sătenii din Osoi pe care i-am vizitat. Altele, mult mai puţine, sunt culese dintr-un valoros tratat ştiinţific al academicianului C.I. Parhon şi care îl menţionează (facsimil). Nu a fost uşor, însă am obţinut în exclusivitate documentele ce dovedesc faptul că a trăit 148 de ani, cel mai important în acest sens fiind certificatul de deces, pe care îl publicăm în premieră. 

Maftei Pop, zis şi Mutu, a văzut lumina zilei cu 17 ani înainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, când în Franţa încă se afla la putere Napoleon Bonaparte, şi a stins ochii în 1952, în plin comunism, apucându-i pe Petru Groza şi Ana Pauker. N-a fost bolnav niciodată trecând peste toate molimile şi epidemiile catastrofale ale lumii, de la “Ciuma lui Caragea”, pe care a prins-o pe când avea doar câţiva ani, până la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, ce au făcut ravagii până aproape de zilele noastre. Maftei Pop a fost contemporan cu Ipsilanti, Bălcescu, Cuza, cu toţi regii României, dar şi cu primii conducători ai Republicii Populare Române. 

A trecut şi peste majoritatea războaielor importante ale ultimelor două secole ale mileniului, de la cel ruso-turc (1806-1812), la războiul de independenţă (1877), cel balcanic (1913), primul război mondial (1914-1918) şi al doilea război mondial (1939-1945), până la cel din Coreea (1950-1952). Chiar povestea cu emoţie sătenilor din Osoi prin ce fapte de arme vitejeşti a trecut. Braţul providenţei i-a servit drept scut, îndepărtând schijele obuzelor şi coasa ascuţită a bolilor necruţătoare ale timpului. Viaţa sa a început pe vremea când nu exista nici telegraf şi s-a sfârşit-o când Uniunea Sovietică făcuse deja primele pregătiri pentru cucerirea spaţiului cosmic. Din punct de vedere al istoriei muzicale a ultimelor secole, a simţit că face primii paşi pe pământ atunci când Beethoven compunea Simfonia a 9-a, a trăit odată cu muzicianul Ciprian Porumbescu, trecând în lumea drepţilor cu trei ani înaintea marelui compozitor George Enescu. Astfel de comparaţii oferă dimensiunea cu adevărat impresionantă a vieţii acestui om. 

Când a murit, moş Maftei a fost condus pe ultimul drum de tot satul. “Noi, copiii, ne-am strâns gură-cască, noi ştiam de badea Maftei că are mult peste sută. Vârsta precisă i-o ştiu doar cei care l-au înmormântat, cei care au umblat pe la Primărie, Pavăl lui Turcu şi alţii au umblat şi au scos documente. Au fost de-au cătat acolo, în Valea Loznei, unde s-a născut şi au scos ceva acte ca să-l poată înmormânta. El n-avea la dânsul documente. I-au făcut groapa şi i-au scris Pop Maftei pe cruce. A fost îngropat creştineşte în grădină lui Horvath Ioan, casa fiind acum a lui Nicolae Ciupe”, povesteşte şi Ilie Mureşan. Iar femeile din Osoi se roagă şi astăzi pentru omul care s-a dovedit a fi cel mai longeviv român.